TREI LUCRURI PE CARE LE ÎNVĂȚ IAR ȘI IAR

Aș fi început cu banalul „be yourself”, pe care da, îl pun în practică, dar doar pentru că se naște, cumva, dintr-un lucru necesar de aplicat pe care l-am învățat de-a lungul timpului, și anume că nu trebuie să mulțumesc pe nimeni, nu trebuie să fiu perfectă, dacă aș ști măcar ce înseamnă asta. Perfectă. Judecată voi fi oricum, așa că, nu eludez criticile la adresa personalității mele reale și fără perdea. Sunt, la fel ca și tine, un cumul de emoție, un ghem de simțiri, nu adulmec și ațele deșirate, pătate de păreri și îi las pe „excelenți” să mă tragă la răspundere pentru ceea ce eu sunt. De ce? Oamenii judecă în funcție de propriile lor filtre și percepții, e viziunea lor, nu definirea mea.

Sunt la început de drum și m-am asigurat ca bagajele cu care plec în călătoria spre visele mele sunt ticsite cu ambiție, perseverență și alte lucuri pe care le știi din discursurile motivaționale și pe care eu nu le voi menționa aici, căci nu intenționez să inițiez și eu unul, ci doar să îți spun cine sunt, de fapt. Citesc cât pot de mult, orice prind, urmăresc emisiuni, documentare, interviuri, surse de furt inspirațional. Aleg ce e bun pentru mine, iau la cusut nasturii care se potrivesc cu haina mea, dar până să pun mâna pe ac, mă poticnesc în discuțiile cu și despre „cheia succesului” care apar absolut peste tot. Ce am învățat? E perfect normal să asculți poveștile dezvoltate pe baza subiectului, te inspiră, într-un fel sau altul, dar ar trebui să le întrerupi imediat ce ai tras morala și ai bătut din palme câteva aplauze, nu să le pui pe masa de frământat, să îți proiectezi în drumul tău către „succes” (alt termen care nu știm, de fapt, ce înseamnă), bucăți din realitățile celor care l-au atins deja. De ce? Pentru că fiecare dintre noi are nevoie de o altă cheie; pentru a mă folosi de a ta ar trebui să îmi schimb balamalele cu totul, ori eu am visele mele, iar ele nu răspund la ușa în care ai bătut și tu.

Am învățat să mă iubesc atât de mult pe mine însămi, încât să nu permit nimănui să mă facă să mă simt inferioară. Nu e în niciun caz vorba de mândrie, vanitate sau aroganță; nu mă voi asocia niciodată cu asemenea simțiri, e strict despre a mă accepta cu bune și rele, e despre a mă aprecia când merit și NU a mă mustra când greșesc, ci a a trata situațiile nefericite cu un „și mâine este o zi” în spiritul lui Scarlett O’Hara. Fac asta în ultima perioadă, de parcă aș concura cu iubirea pe care o primesc de la cei din jur, pentru că ceea ce se reflectă în atitudinea mea este acel self-love pe care nu îl găsesc niciunde altundeva și tocmai de aceea, asta e dragostea fără de care nu se poate trăi, singura a cărei lipsă chiar te sucombă pe interior. Dacă dragostea romantică e întreținută cu flori, poeme scrise pe foi pătate cu vin și priviri cu „te iubesc” agățat de gene, iubirea pentru tine însăți are nevoie, la rândul său, de cele mai frumoase declarații: mulțumește-ți în fiecare zi pentru ceea ce ai, faci și ești. Remarci într-o mulțime de oameni acea femeie care se iubește pe sine, nu datorită privirilor trimise de sus spre ceilalți, a nu se confunda, ci datorită ochilor care sclipesc de recunoștință.

Ai spune că vorbesc despre acest fapt pentru că nu am nesiguranțe, ei bine, am atât de multe, dar asta e rețeta prin care le tratez: cu dragoste, cu dragostea mea către…mine.

With love,

C

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.