TRADITION & ENTHUSIASM

Sunt profund atrasă de tradițiile de tot felul și, mai ales, cele ce țin de țară, de valorile noastre și de amintirile mele. Găsesc atât de nostalgic acel moment când, stând pe scările de la casa bunicilor mei, mâncam, cu mâinile mici, coacăze roșii și negre, urmărindu-i atent pe bunica și bunicul care se amuzau nespus la poeziile inventate de mine. Dupa ce le notam, cu scrisul meu stângaci de preșcolar, le memoram, ca apoi să le recit în fața lor cu același entuziasm cu care și ei mă ascultau. După un an, pe aceleași trepte ce nu îmi mai păreau la fel de impunătoare, căci, din păcate, crescusem, dar duceam la gură fructele proaspăt culese parcă, sub ochii mei, cu aceleași mâini mici. Lucrurile se schimbaseră puțin, eram la școală acum, și era rândul lor să îmi spună poeziile pe care trebuia sa le învăț, din datoria mea de boboc, așa că, la fel, cu entuziasm, îî priveam recitând, amuzându-mă eu, de data asta, când încurcau un vers, dar asta prea puțin conta, căci aveam ceva al nostru: entuziasmul cu care ne priveam reciproc. Scările acelea îmi par a fi cele mai mici, acum, când le privesc. Dar, dacă îmi pun mâinile, la fel de mici (aș vrea eu), la ochi, le văd din nou mari, pătate de coacăzele pe care, scăpându-le pe jos din vina râsetelor zgomotoase, le călcam cu săndăluțele mele ciupite de acele multe și firave rățuște cu care mă jucam în fiecare seară. Merg și acum să mănânc fructe gustoase cu ei, însă parcă sunt mai mici, grădina e mai mică, eu, din păcate, mai mare, însă ceva nu se va schimba niciodată: entuziasmul. Asta numesc eu tradiție.

Aproape în egală măsură iubesc noutățile, adică punctele slabe ale tradițiilor, și când în mintea mea cele două se întâlnesc, lucrurile încep să capete contur. Dacă la 5 ani furam cușma bunicului meu și fugeam cu ea, așteptând ca el să alerge după mine și să dăm startul unor jocuri pe care toți vecinii le recunoșteau după râsetele mele, acum, aceeași căciulă moale, din blană de miel, o regăsesc în paginile revistelor de modă pe care le am așezate într-un teanc înalt lângă birou. Dacă tot cam prin jurul aceleiași vărste bunica mea mă îmbrăca în costum popular și, în încerca de a-mi convinge părinții că voi avea un real succes ca și interpretă a acestui gen, îmi lega peste fusta, evident prea lungă, o fotă frumos colorată, pe care o numeam mereu ”șorț”, acum o găsesc, sub o altă formă, parcă prin Elle, într-un pictorial bazat pe tendințele actuale.
Cam în orice facem e indicat să ținem cont și de tradiții, rezultatele sunt, mai mereu, parcă mai bune, cu toate că, ai crede, că acesta este rolul noutăților. Acea amprentă a tradițiilor este și va rămâne cireașa de pe tort sau, cum îmi place mie să spun, entuziasmul.

With love,
C
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.